Expunere despre metodăeste un tratat filosofic și autobiografic publicat de René Descartes în 1637, cunoscut drept sursa celebrului citat „Je pense, donc je suis” („Gândesc, deci exist”). Cartea marchează o cumpănă în gândirea europeană; este o autobiografie intelectuală în care autorul evidențiază diferența dintre matematică și științele experimentale și măsura în care fiecare om poate găsi adevărul. Bazându-se pe propriile sale cercetări de geometrie, optică, astronomie și fiziologie, Descartes a dezvoltat metoda ipotetică care caracterizează știința modernă, iar aceasta a ajuns curând să înlocuiască metodele tradiționale derivate de la Aristotel. Multe dintre cele mai radicale idei ale lui Descartes - cum ar fi diferența dintre percepțiile noastre și realitățile care le determină - au fost extrem de influente în dezvoltarea filosofiei moderne.

 

Tratatul este împărțit în șase părți: în prima se găsesc diverse considerații referitoare la științe; în a doua, principalele reguli ale metodei pe care autorul a descoperit-o, în a treia, câteva reguli ale ştiinţei moralei, deduse din această metodă; în a patra, raționamentele prin care el stabilește existența lui Dumnezeu și a sufletului omenesc, care sunt fundamentele metafizicii sale; în a cincea, ordinea întrebărilor fizice pe care le-a investigat și, în special, explicarea bătăilor inimii și a unor păreri neclare referitoare la medicină, precum și diferența dintre sufletul omului și cel al animalelor; și, în ultima, ce socoteşte autorul că trebuie căutat spre a progresa în continuare în cercetarea naturii şi ce consideraţii l-au determinat să scrie.

 

Acesta este o ediţie trilingvă, care include textul latin, versiunea franceză și traducerea românească. Traducerea profesorului Dan Negrescu a textului latin este modernă, clară și adnotată, ideală pentru cititorii care nu sunt familiarizați cu contextul intelectual al lui Descartes. Cartea include și o postfață a academicianului Gheorghe Vlăduțescu, care tratează atât aspectele istorice, cât și cele filosofice ale textului, permițând cititorului să interpreteze această lucrare în cadrul proiectului mai mare al lui Descartes.

 

„Nici un lucru nu este mai egal împărţit între oameni decât înţelepciunea, căci fiecare socoteşte că o are într-atât din belşug, încât nici aceia care au dorinţe nesăţioase, sau pe care natura nu i-a mulţumit vreodată în vreo altă privinţă, nu obişnuiesc să-şi dorească o minte mai bună decât cea pe care o au.

Se pare că în această problemă nu trebuie cre­zut că toţi se înşeală în egală măsură, ci, mai curând, că puterea de a judeca imparţial şi de a distinge adevărul de fals (pe care o numim la propriu înţelepciune sau dreaptă raţiune) ne-a fost înnăscută egală, nouă tuturor, de la natură. Şi astfel diversitatea părerilor noas­tre nu decurge din aceea că unii am fi fost dotaţi cu o mai mare putere a raţiunii decât alţii, ci doar din faptul că nu ne conducem gândirea pe aceleaşi căi şi nici nu tindem către aceleaşi lucruri. Căci nu e suficient să te prevalezi de spiritul înnăscut2, ci meritoriu este să te foloseşti drept de el. Sufletele mai distinse sunt încăpătoare atât pentru virtuţile superi­oare, cât şi pentru vicii; şi, mai mult înaintează cei care, ţinând mereu calea cea dreaptă, vin cu pas foarte liniştit, decât cei care, adesea, rătăcind, păşesc mai repede.”

René Descartes, Expunere despre metodă