Expunere despre metodăeste un tratat filosofic È™i autobiografic publicat de René Descartes în 1637, cunoscut drept sursa celebrului citat „Je pense, donc je suis†(„Gândesc, deci existâ€). Cartea marchează o cumpănă în gândirea europeană; este o autobiografie intelectuală în care autorul evidenÈ›iază diferenÈ›a dintre matematică È™i È™tiinÈ›ele experimentale È™i măsura în care fiecare om poate găsi adevărul. Bazându-se pe propriile sale cercetări de geometrie, optică, astronomie È™i fiziologie, Descartes a dezvoltat metoda ipotetică care caracterizează È™tiinÈ›a modernă, iar aceasta a ajuns curând să înlocuiască metodele tradiÈ›ionale derivate de la Aristotel. Multe dintre cele mai radicale idei ale lui Descartes - cum ar fi diferenÈ›a dintre percepÈ›iile noastre È™i realitățile care le determină - au fost extrem de influente în dezvoltarea filosofiei moderne.
Â
Tratatul este împărțit în șase părți: în prima se găsesc diverse considerații referitoare la științe; în a doua, principalele reguli ale metodei pe care autorul a descoperit-o, în a treia, câteva reguli ale ştiinţei moralei, deduse din această metodă; în a patra, raționamentele prin care el stabilește existența lui Dumnezeu și a sufletului omenesc, care sunt fundamentele metafizicii sale; în a cincea, ordinea întrebărilor fizice pe care le-a investigat și, în special, explicarea bătăilor inimii și a unor păreri neclare referitoare la medicină, precum și diferența dintre sufletul omului și cel al animalelor; și, în ultima, ce socoteşte autorul că trebuie căutat spre a progresa în continuare în cercetarea naturii şi ce consideraţii l-au determinat să scrie.
Â
Acesta este o ediţie trilingvă, care include textul latin, versiunea franceză și traducerea românească. Traducerea profesorului Dan Negrescu a textului latin este modernă, clară și adnotată, ideală pentru cititorii care nu sunt familiarizați cu contextul intelectual al lui Descartes. Cartea include și o postfață a academicianului Gheorghe Vlăduțescu, care tratează atât aspectele istorice, cât și cele filosofice ale textului, permițând cititorului să interpreteze această lucrare în cadrul proiectului mai mare al lui Descartes.
Â
„Nici un lucru nu este mai egal împărţit între oameni decât înţelepciunea, căci fiecare socoteşte că o are într-atât din belşug, încât nici aceia care au dorinţe nesăţioase, sau pe care natura nu i-a mulţumit vreodată în vreo altă privinţă, nu obişnuiesc să-şi dorească o minte mai bună decât cea pe care o au.
Se pare că în această problemă nu trebuie creÂzut că toÅ£i se înÅŸeală în egală măsură, ci, mai curând, că puterea de a judeca imparÅ£ial ÅŸi de a distinge adevărul de fals (pe care o numim la propriu înÅ£elepciune sau dreaptă raÅ£iune) ne-a fost înnăscută egală, nouă tuturor, de la natură. Åži astfel diversitatea părerilor noasÂtre nu decurge din aceea că unii am fi fost dotaÅ£i cu o mai mare putere a raÅ£iunii decât alÅ£ii, ci doar din faptul că nu ne conducem gândirea pe aceleaÅŸi căi ÅŸi nici nu tindem către aceleaÅŸi lucruri. Căci nu e suficient să te prevalezi de spiritul înnăscut2, ci meritoriu este să te foloseÅŸti drept de el. Sufletele mai distinse sunt încăpătoare atât pentru virtuÅ£ile superiÂoare, cât ÅŸi pentru vicii; ÅŸi, mai mult înaintează cei care, Å£inând mereu calea cea dreaptă, vin cu pas foarte liniÅŸtit, decât cei care, adesea, rătăcind, păşesc mai repede.â€
René Descartes, Expunere despre metodă